by Supradoza
Îmi e teribil de ciudat să văd cât de mulţi oameni au rămas în urmă … de câţi m-am îndepărtat şi câţi m-au îndepărtat! Mi-e ciudă crunt când văd că nu mai am cu unii ce-am avut cândva şi asta nici măcar nu se întâmplă din vina mea. Unii pur şi simplu s-au desprins de mine ,au căutat altceva în altcineva …
De mulţi m-am îndepărtat şi eu din simplul fapt că nu le-am mai suportat ipocrizia, minciunile şi lucrurile ascunse, de alţii m-am îndepărtat pentru că nu mai aveam nimic în comun! Cu foarte mulţi nu mai vorbesc la fel de des şi la fel de mult iar asta cu timpul nu face decât să ajungi la a nu mai vorbi deloc, la a pierde ce-a fost.Pe unii i-am primit înapoi cu braţele deschise pentru c-am considerat mereu că fiecare avem dreptul la o a doua şansă ( şi mereu ultima ) şi constat că iertarea aduce mai multe decât credeam.
Mi-e dor însă, mi-e teribil de dor să mai am pe cineva de încredere aproape, pe cineva cu care să vorbesc constant, pe cineva care să-mi fie MEREU aproape indiferent de situaţie,cineva care să nu mă mintă, care să nu îmi ascundă chestii pe care oricum le AFLU, de cineva cu care să râd până-mi plesnesc obrajii, mi-e dor de …. de cineva. Dar las dorul deoparte şi-mi zic : mai aproape decât mine nu-mi poate fi nimeni. Încep să mă obişnuiesc cu gândul că toţi pleacă cumva şi cândva de lângă noi, că nimeni nu-şi ţine cuvântul, că toţi minţim şi dezamăgim şi-ncep să mă gândesc c-ar fi mai bine ,din nou, să ofer atât cât primesc pentru a nu avea de suferit. E mai bine aşa, nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu