Stuck in a moment...

by Supradoza

Cateodata imi vine greu sa ma pornesc sa scriu. Poate pentru ca imi trec atatea prin minte, sau intru intr-un blank profund, oricare dintre cazuri ar fi insa, ambele ma naucesc.

Vad prieteni care sunt inversunati impotriva unor lucruri, dar atat de inversunati ca uita sa mai vada ceva placut in fata ochilor. Nu vad decat aspectele negative la orice ii arati si spui. Nu se mai bucura de lucrurile marunte, si ce mare pierdere pentru ei... Ma doare pentru ei.

Vad alti prieteni care, la varsta mea sau pe aproape, au probleme de sanatate majore. Varii cauze. Sunt prea tineri si prea frumosi pentru asta.. Ma doare pentru ei.
Ma uit la mine cat de nesigur sunt, nu uneori, ci permanent, de viitor. Oare nu suntem noi toti asa? Si toate fricile si temerile mele sunt transpuse in planuri de viitor, de back-up ca sa nu ajung sa etc diverse probleme. Ma inchisteaza toata aceasta stare alerta, de ferire de tot si de toate. Parca sunt haituit de ceva invizibil, care, da, se cheama teama. Si in fuga asta permanenta si in frica asta permanenta nu pot sa traiesc momentul prezent... Si ma doare pentru mine.

A fost o zi a aiurelilor , a plutit deasupra capului meu un nor de confuzie. Habar nu am incotro ma duc si ce fac. Mereu cautam viitorul si ne desenam traictorii. Si daca nu ajungem acolo suferim depresii puternice si dezamagiri. Realismul viitorului se bazeaza pe o analiza profunda a prezentului. Si noi asta uitam. Ne dorim mai mult, si mai mult, pentru ca ne auto-conditionam ca doar asa o sa fim fericiti. Si atingem anumite praguri pe care ne-am dorit sa le atingem, si nu ne mai satisface victoria, si vrem mai mult, pentru ca doar asa o sa fim fericiti. Si nu mai terminam cu conditionarea fericirii. Dar ACUM? Ce ar avea daca acum am goli mintea, si am vedea cat de fericiti am fi sa ascultam tacerea din noi... Ar incepe totul sa mai capete o noima. Asa cum are noima inceperea unui nou tablou pe o panza alba.. 

Avem nevoie de acea panza alba permanent ca sa putem sa incepem orice, dar fara conditionari si mosteniri ale memoriei proprii..

Am temeri, da. I'm only human.. Dar tot homo sapiens a descoperit ca Universul scrie poezii despre starile tale atat de variate si uneori haotice, si rade uitandu-se cum te chinui fara noima pentru ca nu poti invata niste reguli simple: ca de exemplu carpe diem.

Ma uit din cand in cand, sau mai des in ultima vreme, in jurul meu. In ochii prietenilor mei, in privirile strainilor.. Si caut sa vad momentul ala cand nu mai sunt preocupati de viitor si sunt linistiti.. si sunt acolo cu mine cand vorbesc, si nu le mai trec sapte mii de ganduri pe secunda prin creier, umplandu-l cu mizerii..

Am o perioada de meditatie asupra la tot ce ma inconjoara.. Parca le vad pentru prima oara.. Parca niciodata nu m-am oprit sa observ ca acum. Si ma redescopar in fiecare zi... si cu mirare si extaz cand ma gasesc cu mintea goala... Apoi parca totul are alta perspectiva si se leaga in moduri cu totul misterioase si nebanuite spre calea reusitei...